Dira & Chelu spre Capatul lumii

Sosirea in Sao Paulo

America de Sud incepe cu cateva formulare (de vama si immigrations) pe care le primim din avion. Ca niste copii cuminti si neplimbati prin lume, chiar le luam in serios si incercam sa intelegem exact ce trebuie sa declaram. Ne lamurim repede ca toata lumea bifeaza cu "nu" fara stress. Dupa doua ore la coada, formalitatile se termina in 30 de secunde fara sa se uite cineva prea mult la noi.

Sao Paulo, orasul despre care inainte sa ajungem stiam (de la Tim) doar ca e… imens, ne-a intampinat cu mult asteptata caldura. Cele 26 de grade (seara) sunt mult mai bune decat cele 7 grade (ziua) lasate in Europa. Cu aceasta ocazie, ne schimbam frumusel in haine de vara – mai ales Irina, care isi arunca blugii grosi la gunoi.

Dupa ce scoatem bani de la un bancomat care ne violeaza la comision, aflam ca tipul de la informatii are o dorinta arzatoare de a vizita Romania. Blink. Blink. Schimbam emailuri, telefoane si incepem sa ne indreptam spre Hostelul Olah, situat pe o strada cu un nume imposibil de pronuntat.

De pe site-ul hostelului avem 3 variante de ajuns in oras: taxi (R$100=40EUR - scump), airport shuttle+metrou (R$33 - decent) si autobuz+metrou (R$6 - super ieftin). Aparent transportul public este foarte sigur, asa ca alegem varianta cea mai interesanta.

Pentru ca era deja seara, autobuzul a mers constant cu ceva ce parea 80-100 la ora. Am nimerit statia la care sa coboram, in ciuda numelui indian, Tatuapé. Si cu metroul a fost lejer, in ciuda aglomeratiei ne-am descurcat si am schimbat magistrale ca la noi acasa (ok, ok, cu ajutorul hartii). A fost simplu: linia rosie pana la Sé, apoi directia Jabaquara, nu Tucuruvi. Mai tarziu aveam sa aflam ca numele astea sunt cam tot ce a ramas de la populatia indigena.

Ajungem pe la 11 fara ceva la statia Ana Rosa, care teoretic e la 100 de metri de hostelul care are receptie doar pana la 11. Pacat ca nu sunt semne cu numele strazilor mici de pe langa bulevardele imense. La colt e o bodega cam prapadita, cu mese de plastic si miros de fripturi, unde localnici care nu ne inspira incredere beau bere cu protectie impotriva caldurii.

Pe strada e pustiu si nu stim daca mergem bine sau nu. Gasim doua fete vesele care habar n-au de strada noastra, dar intuitia le zice ca trebuie sa mergem in sens invers, pe partea celalalta a bulevardului. Vorbim destul de mult (mai mult Cristi) intr-o amestecatura de spaniola cu accent de Mitzi si cateva cuvinte portugheze, si ne despartim cu pupaturi. Din pacate pe partea celalalta a bulevardului strada continua cu o serie de maghernite intunecate si nepromitatoare, asa ca ne intoarcem si gasim pe o strada imbarligata si ascunsa, in sfarsit, hostelul.

Hostelul e foarte nou (2-3 saptamani) si colorat vesel, cam ca o gradinita. Ne primeste chiar proprietarul, Rodrigo, un tip mare si foarte blajin, care ne povesteste lent despre Sao Paulo.

Prima tinta turistica a serii e supermarketul. Preturile sunt mai mari decat in Romania, in afara de fructele aduse din Europa, care sunt foarte scumpe. Vedem si de ce dintr-un tabel simpatic cu lista de fructe si lunile in care sunt in sezon. Nu gasim paine ca lumea, in rest totul ok.

La culcare mergem destul de tarziu, pe la 4 dimineata ora Romaniei, dar nu avem jet lag. In camera zbarnaie fericit un ventilator de un metru patrat, pe care colegii de camera nu vor sa-l inchida. Asa ca dormim cu geamul deschis, perna in cap si ventilatorul in fundal si, culmea, ne e cam frig.

English Español