Dira & Chelu spre Capatul lumii

Ponturi, revelatii si curiozitati

Un mare avantaj cand mergi cu couchsurfing e ca beneficiezi de sfaturi subiective din partea gazdelor si din cauza ca locuiesti macar pentru cateva zile cu ei, devii putin mai localnic.

Asa ca poti ajunge sa ratezi chestii care trebuie “neaparat vazute” dar sa vezi chestii pe care nu le vad multi turisti. In plus, pentru ca trebuie sa ajungi la casa cuiva, cunosti si cartiere prin care in mod normal n-ai trece, vezi stradute si gasesti locuri de mancat la coltul blocului, unde lumea nici nu prea stie cum arata un turist. Si, daca iti place sa mergi cu transportul in comun, ai sansa sa cunosti viata cotidiana a orasului mai mult mai de-aproape.

Noi am fost foarte norocosi in Sao Paulo unde am avut niste gazde minunate, de la care am aflat de locuri bune si ieftine de mancat, concerte, lectii de samba-rock si jungle la mariginea orasului.

Pentru ca Sao Paulo a fost oarecum primul oras in care am ajuns, pentru ca e nou, imens, pe alt continent si pentru ca am stat 11 zile, in 4 locuri diferite, ne-au lovit o gramada de chestii noi sau de care ne-am minunat.

Prima observatie este ca brazilienii sunt probabil foarte bolnavi, cu toate ca nu par. La fiecare colt de strada au o farmacie deschisa non-stop (cam ca bancile din Bucuresti), inarmata pana in dinti cu pastile, sampoane, chipsuri si angajati. Intr-un spatiu de 100mp, de multe ori sunt 8 angajati dintre care 2 par ca stiu ce se intampla, iar restul sunt in training.

Aceeasi risipa privind numarul de angajati se intalneste si la supermarket. Pentru fiecare casa, par a fi cam 3 persoane, una la casa, una la pus cumparaturile in cos si cineva care duce cosul de cumparaturi la locul lui. Aflam de la una din gazdele noastre ca e un fel de stimulent al guvernului care incurajeaza firmele sa aiba 5 angajati platiti prost, decat 2 platiti bine si 3 someri.

Sao Paulo mai pare si nesigur si pregatit de invazia oamenilor din favele. Pe langa prezenta masiva a politiei cu armament de razboi, majoritatea cladirilor nu incep direct din strada, ci mai intai au un gard de 3 metri, cu ghimpi sau electricitate in varf, 10 metri de spatiu verde si cel putin un portar. Politistii sunt foarte simpatici, dar cladirile exagerat de protejate dau o senzatie ciudata de distanta si izolare. Nu poti sa auzi vreo muzica din apartamentul cuiva, nu poti sa tragi cu ochiul pe langa draperii sau sa mirosi vreo mancare interesanta.

Portarii au totusi un rol foarte bine definit in societate. Ei sunt elementul de siguranta si incredere, majoritatea par ca sunt in acelasi post din veci si poti avea incredere in ei cu orice. Cheia se lasa la portar cu vorba ca vin niste oameni numiti Irina si Cristi care vor fi lasati sa intre si vor primi cheia. Apoi, inauntru, daca nu esti atent la numarul de pe usa, poti sa intri in casa altcuiva, pentru ca, sub protectia portarului, oamenii nici nu se mai obosesc sa incuie usa mereu. Totusi, cat de simpatici sunt portarii, nu ii iubesc pe baietii de la livrari de pizza. De fiecare data cand vine o comanda, nu ii lasa sa intre si trebuie sa cobori sa platesti.

Localnicii din Sao Paulo sunt o amestecatura foarte frumoasa de rase. Se pare ca au ales cele mai bune parti din toate popoarele care au ajuns aici. De la Alexandre aflam despre cum a pornit amestecul de rase. Cand au ajuns portughezii au intalnit niste nativi relaxati pe care nu au reusit sa-i convinga sa coopereze ca sclavi, compatriotii din Europa nu aveau chef sa vina sa munceasca, iar nevestele nu prea aveau chef de salbaticie. Asa ca s-au descurcat cum au putut si ei cu localnice sau sclave din Africa.

Dupa o perioada linistita, pe la 1900, statul a facut campanii de marketing in Europa, si apoi in Asia pentru a momi oamenii loviti de saracie cu pamant productiv si neocupat. Asa ca au ajuns aici valuri de germani, italieni, rusi, polonezi, ucrainieni care, saraci fiind, chiar daca ar fi vrut sa se intoarca de frica junglei, nu au mai putut. La fel au ajuns si arabi, evrei si mai ales japonezi, care formeaza cea mai mare comunitate japoneza din afara Japoniei (cam jumatate din cele 1.5 milioane sunt in Sao Paulo). Cel mai interesant e ca majoritatea acestor aparent imigranti nu mai vorbesc limba “materna” sau daca o vorbesc, este o versiune inghetata in timp acum 100 de ani.

Toate rasele din Sao Paulo par totusi sa se fi inteles asupra automobilului micului intreprinzator, care este si cea mai frumoasa si versatila masina existenta, un combi, adica Volkswagen Type 2, adica o broscuta cu un corp mai mare. Aici masinuta, care inca se mai produce in formatul vechi, este folosita la orice, ambulanta, rulota, posta, masina de vandut suc sau hot-dogs, de transportat mobila, oameni, cartofi, masline. Infinite tipuri de modificari si culori sunt aplicate pe diverse straturi de descompunere ale partilor originale in functie de imaginatia posesorului. Dupa cateva mii vazute, am inceput sa le colectionam, dar din motive tehnice, o parte din poze s-au pierdut, restul sunt sub tagul combi.

Peste nenumaratele combi-uri, mai exista o constanta in Sao Paulo. Avioanele care par a zbura mult prea jos pentru sanatatea blocurilor foarte inalte. La fiecare 5-10 minute, trece cate unul, poate acelasi?, in aceeasi directie. Totusi, directia se schimba in functie de cartier. Avem un tag si pentru avioane.

Am mai aflat si despre un fruct minune, care este un mare hit in Brazilia, açai. Este fructul acrisor al unui palmier, si aparent are mii si mii de antioxidanti si proprietati sanatoase si, mai important, delicoase.

Ce inca ne nedumereste e de ce pe strada de langa Maria si Leo sunt 2 discoteci fata in fata, una pentru adulti, si alta pentru minori. Parintii vor sa se duca la disco si nu au unde lasa copiii? Sau copiii vor sa se duca la party-uri in timpul zilei si parintii se plictisesc?

English Español