Dira & Chelu spre Capatul lumii

Santiago si inapoi in Mendoza

Dupa doar o zi colorata in Valparaiso, plecam spre griul Santiago.

Ajungem cand deja e noapte pe la 7, si deja incepe sa miroasa a oras mare. Sfatuiti de tanti de la hostal, ne dam jos langa o statie de metrou inainte de terminalul mare, care cica e prea periculos noaptea.

La metrou ne invartim putin in gol pana sa gasim o harta pentru ca semnele utile par a fi toate dupa taxatoare. Noroc ca suntem tineri si vedem la distanta. Folosim apoi cu incredere cartelutele p*BEEP!*a, pe care le-am primit cu cateva zile inainte de la Sandi si Stefan cand au trecut prin Mendoza in drumul inapoi spre Romania.

Inainte sa ajungem, ne intersectam cu un mosulica care isi plimba cainele extem de agresiv fara lant. Evident, vine ranjind si latrand foarte agresiv spre noi (javra, nu jigodia), dar supravietuim. Ii umplem frigiderul cu carne mosului in spaniola si in sfarsit ajungem la Carola (gazda noastra de pe couchsurfing) care ne arunca cheia de la etajul 3.

Seara mergem cu Pancho si Carola la un nou restaurant fusion de sushi[suci] cu mancare peruana, care e o combinatie in stilul consacrat de restaurantele italiane cu sarmale in meniu. Plecam apoi la o petrecere de oameni mari (sarbatoritul facea 40) dar plecam acasa cand ei se hotarasc sa mearga la disco. Plop!

Duminica, ne trezim pe la 3, si pe la 5 ne hotaram sa iesim sa vizitam putin orasul. Ne plimbam pe un deal de unde se vede foarte bine orasul si ramanem surprinsi de cat de inalte sunt toate cladirile intr-o zona plina de cutremure. Pare un fel de São Paulo, cu foarte multe cladiri (chiar si rezidentiale) de peste 20 de etaje, unele nu chiar recente. Totusi, ceva par sa faca bine chilienii, pentru ca nu a cazut mai nimic acum 4 luni, la cutremurul de aproape 9 grade.

Luni plecam haihui sa dam o tura prin oras. Cum nu avem niciun scop clar, dupa cativa metri ne hotaram sa gasim expozitia de pictura a lui Horatio (un salvamontist pe care l-am intalnit acum cateva luni in Torres del Paine) si poate sa-l gasim si pe el acolo.

Pozam monitorul cu google maps si plecam spre galerie, pe jos, evitand strazile principale. Pe drum trecem printr-o zona destul de noua, se pare. E plin ochi de blocuri de cam 25 de etaje, care mai de care mai frumoase si mai nevandute. Au vedere la munti, piscina pe acoperis, si costa incepand cu 999. UF. Which doesn't even make any sense, pentru ca moneda in Chile este Chilean Peso (CLP).

Se pare ca asta e cam singura chestie grava pe care a facut-o cutremurul in Santiago. Cica oamenii sunt inca speriati sa cumpere apartamente la intaltime asa repede. Nu ca ar pica, dar am auzit ca nu e chiar placut sa te feresti de mobila zburatoare timp de 3 minute cand apartamentul se misca asa tare ca nici nu poti sa mergi.

Ajungem la galerie unde artistul, evident, nu este. Macar ne-am plimbat. Plecam voiosi cu metroul sa vedem o parte mai cunoscuta a orasului, Plaza Italia, cu scop clar de a ajunge la Mercado Central sa halim chestii din mare.

O chestie ciudata a metroului din Santiago este ca hartile cu zona sunt mereu in armonie cu pozitionarea strazii, in loc sa fie in armonie cu nordul. Adica, in loc sa aiba nordul in sus, ca orice harta normala, nordul se schimba in functie de peretele la care te uiti. O idee interesanta, dar care in practica ne-a dat mai mult bataie de cap decat ajutor.

Drumul spre Mercado trece printr-un parc paralel cu un bulevard, ne da senzatia de oras mare dar mai mult practic decat frumos. Macar nu este atat de poluat pe cat auzisem ca ar trebui sa fie. Luni la ora 14, parcul este gol, asa ca avem mereu in jur garzile de corp.

Inainte de masa, incercam sa trimitem o scrisoare lui Señor Washington (un nene batran din Cochrane, unde am stat cu cortul 4 zile in martie, si despre care o sa povestim cand ajungem cu povestea din trecut acolo). Cum suntem in centru, ne ducem la Correo Central (posta mare).

Coada se misca repede, sunt 10 ghisee, dar tantile sunt complet duse, intorc eroare dupa prima validare picata. In loc sa zica tot ce trebuie sa faci, iti cer ba un plic (pe care nu-l vand, dar se poate cumpara de la o taraba din fata postei), ba ca trebuie adresa scrisa separat, ba ca trebuie timbre, dar n-au rest cand incerc sa platesc 420 de firfirei cu o bancnota de 20000. Plictisiti si cu scrisoarea netrimisa, ne ducem sa papam.

Chilienii sunt oameni mai mult practici decat fancy, si asta se vede la mancare. E plin de locuri unde poti manca "ceva cu carne si maioneza": hot-dog "italiano" ca in Italia (avocado, maioneza, rosii), hamburgeri, carne prajita cu cartofi prajiti si maioneza (neprajita), churrasco "italiano" (carne la gratar, evident, cu avocado, maioneza si rosii). Nu am vazut nici un restaurant mai rasarit prin centru. Niciunul nu parea sa aiba bunul simt sa puna usturoi in maioneza.

La Mercado ajungem cu putin timp inainte de inchidere, si incercam sa dam o tura sa vedem locul. In clasic stil turistico-enervant, suntem asaltati de chelneri care ne invita la masa lor. Chestia ciudata e ca in loc sa fie multe restaurante foarte mici, fiecare cu enervantul din dotare, sunt doar doua restaurante, cu mii de chelneri. Dar, pentru ca ne place sa sustinem micii intreprinzatori, ii evitam si ne ducem spre un colt, la o chestie mai mica. Dupa ce primim meniul, observam ca tot de una din firmele mari apartine, grr!

Pentru ca e deja tarziu si se inchide, nu mai comentam si ne luam centolla "a lo pobre" (cu ceapa prajita, cartofi prajiti si oua ochiuri). Destul de bun, dar nimic extraordinar (avea gust de peste ceva mai vanos), cartofii din punga, serviciul cam prost. In schimb aveau o testoasa cool in vitrina.

Cu bancnota de 20000 schimbata, ne ducem increzatori la posta unde dam peste o coada imensa pe care o estimam la 30 de minute. Renuntam si din fericire aflam ca putem sa cumparam timbrele tot de la taraba din fata si sa punem scrisorica singuri. Ca fapt divers, in posta am vazut primii negrii de pana acum din Santiago, sau chiar din Chile. Trimiteau pachete.

La 7 trebuie sa ne intalnim cu Antonia, la care am stat in februarie cu couchsurfing in Punta Arenas. E ziua ei asa ca ne ducem la vanat cadou. Prin centru e plin de magazine cu mizerii si balariute si nu gasim nimic interesant, in afara de un mall plin doar de frizerii si saloane de frumusete.

Ne hotaram repede ca nu-i cumparam un tuns, si ne ducem fara tinta in Falabella unde ne aducem aminte de cat de consumatorista si exagerat de capitalista este situatia in Chile. Falabella si Ripley sunt doua lanturi de magazine destul de scumpe, care vand cam orice, de la blugi de firma, la castroane, bijuterii, parfumuri si mancare. In plus, sunt si banci! Au propriile carduri de credit, sediu de banca inauntru, poti sa faci cash advance cand cumperi chiloti, sa platesti in rate, si castigi puncte la fiecare pas. Si din ce observam, multi sunt fericiti cu viata pe credit.

Marti dimineata plecam voiosi cu noaptea in cap, si ajungem la 7:40 la terminalul care are iesire direct din statia de metrou si arata ca un mic aeroport. Dupa vreo 5 minute in care nu gasim nimic despre firma noastra, mai adaugam o bila neagra capitalismului feroce din Chile. Totul este de vanzare daca ai destui bani, asa ca asta nu este terminalul orasului, ci doar al unei firme foarte mari. Pentru cel adevarat, trebuie sa mergem putin mai departe.

Ajunsi acolo la limita cu timpul, aflam ca frontiera este inchisa din motive de zapada, si ca o sa aflam pe la 9 daca pleaca autobuzul la 10 sau nu. Bem un ceai in zona de mancare a terminalului si ne lovim de inca o dovada de capitalism exagerat. La buda din terminal se plateste. Chile e singurul loc de pana acum unde absolut toate budele din terminale sunt pe bani si nu doar asa, de forma. Intrarea e ca la metrou, cu un nene care pazeste, iti da bon si iti deblocheaza intrarea. Si nici nu sunt neaparat curate.

Refuzam sa sustinem aceasta industrie bazata pe rahat, si ne ducem la un megasuperhipermarket de langa, pentru ca oricum avem trebuie sa cumparam ceva pentru drum. Gasim si miere de ulm din regiunea X, facuta probabil de albinutele pe langa care am trecut cu 3 luni inainte in Cochamó (alt loc de care vom povesti candva).

In sfarsit plecam la 10:30, si ajungem la 19 in Mendoza, fericitii posesori ai unei vize noi noute de 90 de zile in Argentina.

English Español