Dira & Chelu spre Capatul lumii

Trekking in Colca

Traditional, excursiile in Peru incep pe la 5-6 cand rasare soarele (sau mai devreme), ca sa prinzi cateva ore de racoare pana la 9, cand e deja foarte cald. Noi reusim sa ne trezim pe la 7, plecam pe la 8 si ceva, si la 9 ajungem la inceputul cararii.

L-o fi muscat o lama?

Ne indreptam spre canion

Urmeaza 3 ore de coborare, de la 3300 de metri la 2500, pe o carare lata si prafuita, printr-o caldura care creste in intensitate parca la fiecare pas. Canionul se vede ca-n palma si identificam cu usurinta pe partea opusa toate satucele prin care urmeaza sa trecem in zilele urmatoare. Raul imparte valea in doua - cea pe care coboram noi, seaca, abrupta, cu "orgi" din stanca, si partea opusa, verde si mult mai lina, cultivata si cu multe satuce.

Coboram spre San Juan de Chuccho

Incredibila carare

La pod ne intalnim cu 2 grupuri cu ghid - unul de 10-15 persoane, altul cu doar vreo 6-7. Ni se pare ciudat ca si-au luat ghid care sa-i duca pe un traseu unde e doar o carare posibila, lata de 1 metru.

Urmeaza un mic urcus pe partea verde, pana la San Juan de Chuccho, primul satuc. Aici se incheie ziua celor veniti cu grupul, cu un pranz la o terasa gringo de acolo.

Noi continuam catre Tapay, un satuc mult mai putin vizitat si mult mai sus. Drumul incepe sa urce serios, si avem prima surpriza: Cristi urca mai incet ca un melc, simtind ca nu poate sa respire dupa fiecare 10 pasi. Totusi, nu poate fi de la altitudine, ca suntem la 2500m si ieri in oras la 3300 nu avea nimic. Oricum, urcam incet incet, si in 3 ore in loc de 1.5 ajungem la Tapay, un orasel sus in varf de munte, la 2800m, dar care are electricitate, telefon si semnal tv.

Nestiind unde sunt casele de oaspeti, intram in curte la niste oameni sa intrebam. Ei, foarte veseli, ne invita sa stam jos, ne dau boabe de porumb fripte si chicha, un fel de bors un pic mai fermentat si um pic mai din porumb. Din vorba in vorba aflam ca e ziua doamnei stirbe si imbracate frumos, si suntem luati la dans. Doamna il vrea pe Cristi cadou, mosuletii se ofera sa ma pastreze pe mine si pana la urma reusim sa plecam spre singurul hostel decent din sat.

Am intrat in curte sa intrebam de informatii, n-am plecat pana nu am dansat un pic - era ziua doamnei

La Hospedaje Maruja dam de un cuplu de turisti simpatici din Olada/Germania cu care schimbam impresii in engleza. Cu gazdele negociem ca in loc de 15 soli de persoana cazarea + 15 pentru o cina (60ron), sa platim 35 si sa impartim cu ei o papaya gigantica de vreo 2 kile pe care am carat-o eroici pana sus.

Cina se dovedeste extrem de buna: o supica consistenta si carne de alpaca cu o portie generoasa de cartofi prajiti si avocado. Mancam cu totii papaya, si din una in alta am aflat ca au dus cu energie solara, o baie cu wc cu apa, si ca nu primesc decat turisti "libre" (independenti, in jargonul agentiilor de turism). Se pare ca cei care vin cu ghidul nu sunt lasati sa vorbeasca cu gazdele, pentru ca ghidul vrea sa para ca-si merita banii asa ca se transforma in unica interfata pentru grupul lui, le face de mancare, conversatie, ii trimite la culcare, ii trezeste etc. Ne bucuram inca o data ca am venit de capul nostru, si ca putem sa flecarim in voie cu gazdele despre cum e viata lor in satucul asta izolat.

Dimineata plecam spre niste ruine, la jumatate de ora de sat. Ruinele sunt destul de lasate in... ruina, stradutele sunt invadate de plante spinoase, noi aveam alocate doar 30 de minute aici, asa ca nu exploram prea mult. Vedem cimitirul comunal, care se pare ca a fost rezultatul unei calamitati, pentru ca in mod normal aveau morminte individuale. Ne miram cat de mici puteau sa fie casutele, si cam atat.

Un cimitir comunal de pe vremuri, la ruinele de la Tapay

Aproape incap pe usa

La plecare din Tapay, ne simtim prost ca am negociat prea dur cu gazdele, asa ca le platim mai mult decat negociasem. De vina pentru situatia asta e tara asta in care toata lumea incearca sa te gainareasca incat ajungi sa jecmanesti oameni de treaba si apoi te simti magar.

Cu gazdele de la Ospedaje Maruja, cea mai misto cazare la care am stat in vale

Drumul spre urmatorul sat, Fure, incepe cu o coborare destul de accentuata, care continua plan prin urmatoarele doua satuce si urca lin spre un mirador din care se vad ca-n palma valea raului Colca si canionul raului Huaruro, pe care-l urmam in continuare.

Coboram vartos, si podul tot jos de tot se vede

De-abia mergea, de-abia vedea, dar cu catelul in spate!

Malata

Oaza Sangalle, acest paradis turistic de care ne-am tinut departe; in sus se vede celebra carare de 3h tot in sus in sus in sus

Poza de orientare - in staga se vede slab cararea pe care ne vom intoarce in ultima zi

Cablagii adevarati

Cristi merge extrem de repede pe drept si la vale, alergandu-ma, in schimb la urcus se trasforma din nou in melcusor. Drumul, parca sa ne faca in ciuda, in loc sa mearga drept tot cobora si urca la loc, ocolind varii stanci sau rape.

Reusim sa ajungem in Fure putin inainte sa se intunece si, la singurul loc de cazare deschis, ii regasim pe prietenii din ziua trecuta, care plecasera de la 8, fara sa viziteze ruinele.

Mancam din traista, ton cu salata de masline si ceapa, plus avocado cu un fruct de cactus cumparat de pe drum, in timp ce amicii care nu au carat mancare, ci saci de dormit, mananca supica si paste de la gazde. Comparam hartile cu traseul pentru ziua urmatoare - fiecare avem cate 3, toate diferite, din varii surse. Vedem ca avem un drum direct spre Llatica, satul care se vedea in vale, care pe unele harti nu apare - bucurie mare ca nu trebuie sa ne intoarcem o parte din drum.

In final ne culcam pe la 8, intr-o casuta extrem de primitiva, cu niste paturi tari, inveliti cu cate 6 paturi groase fiecare (3 furate de la paturile vecine).

A doua zi dimineata plecam spre susul vaii, fara rucsaci, sa vedem cascada Huaruro, care aparent in curand va fi transformata intr-o centrala de brazilieni. Vremea ne face o surpriza si dimineata aduce ceata, racoare si chiar cateva picaturi de ploaie. Drumul spre cascada e usor si relativ placut, in schimb cascada e destul de mica, fiind anotimpul uscat. Nu se poate ajunge mai aproape de 50m de ea, dar oricum nu era vreme de facut baie asa ca, dupa cateva poze de sus, am luat-o inapoi spre Fure si rucsaci.

Bem muuuulta apa

Din Fure plecam la 11, dupa niste discutii cu un Ivan, un spaniol simpatic (pardon, catalan) din Barcelona, cu nume de francez si care vrea sa se mute in Scandinavia.

Casuta in care am dormit in Fure

Coborarea spre Llatica, foarte abrupta, ne solicita destul de mult, dar intr-o ora deja ajungem jos la rau bucurosi ca, avand bete, acum inca mai avem si genunchi.

Dupa un pranz de ton cu ceapa si o de binemerita pauza, continuam spre urmatoarea tinta, Llahuar, cel mai turistic punct - niste bungalowuri langa bazine cu ape termale.

Drumul continua cu urcusuri usoare si coborasuri, dar ceapa de la pranz ii omoara urcusul lui Cristi. Mergem din nou incet, cu pauze dese, si in sfasit ajungem la Llahuar pe la 3.

Still on the green side

Negociem un semi-deal pentru cazare, ne intalnim iar cu amicii care iar plecasera dimineata direct, fara sa mearga la cascada, care acum sunt creti la piele dupa 3 ore in apele termale.

Fara sa stam pe ganduri, tup si noi in apa calduta. Din pacate, suntem firmly in snotty french area, asa ca bazinele se umplu rapid cu cateva grupulete de francezi care incep sa mustaceasca ca ba-i prea rece, ba prea calda, dar in ciuda lor ne bucuram sa zacem si sa ne relaxam muschiuletii obositi.

Dupa putin prea mult timp in apa si prea putine haine uscate la iesire (probabil si ceapa aia de la pranz), Cristi incepe sa faca putina febra. Din fericire, prietenii nostrii nordici ne fac cadou niste paracetamol si ne animam sa cinam.

Piscinele termale si bungalow-urile din Llahuar

Cina este nasoala, o supa mare si chioara si un orez sec cu urme de legume. In schimb proprietarul face prima fapta buna si ne zice ca maine pleaca un camion din apropiere care urca pana la Cabanaconde. Cum o jumatate din noi nu ne simtim in stare sa suim cele 5 ore estimate de urcus continuu si sec (probabil 8 ore de fapt), ne hotaram sa mergem cu el dimineata cele 40 de minute pana la camion.

Dimineata, domnul ne indeamna sa o luam inainte mai devreme, ca ne ajunge din urma. Plecam la 8 (camionul cica e la 9) dar tot dam tare ca nu cumva sa-l pierdem. Cararea foarte spectaculoasa, cand normala, cand nisip, cand traversand o mare de chestii rosii, pietre si cactusi, cand plantatii de cactusi. Nenea ne ajunge dupa jumatate de ora, cand tocmai traversam niste rape exagerat de abrupte, noi cu mare grija, cu bete, el aproape alergand, si cu un baiat dupa el care cara niste lazi de plastic.

Cea mai dementa carare ever

Ne zice ca nu mai e mult, dar sa ne grabim, ne indica vag drumul si o ia inainte fugind, ca are de rezolvat ceva inainte de plecare. Dam si noi tare, sa nu-i scapam din vedere. La un moment dat ii pierdem, o taiem prin curtea unor oameni, gasim o tanti care ne zice sa ocolim mult, ne intanim iar cu nenea care ne zice ca am urcat prea mult si ca drumul era prin alta parte.

In sfarsit ajungem la drum, dupa o ora si un sfert de mers foarte rapid. Cum mama ma-sii i-a dat lui prin cap ca sunt 40 de minute?!?

Dar dupa munca urmeaza odihna, autobuzul nu vine de fapt la 9 ci la 10, si in realitate intarzie, pentru ca are de incarcat multe lemne, plante, animale si o gramada de bipede. Asa ca plecam la 10.30.

Destul de ingrijorati ca avem bilete la 2, si drumul dureaza 3 ore, ne imbarcam strategic intr-un colt in fundul camionului langa un sac de busuioc, cateva bete de trestie de zahar, langa o tanti cu 2 porcusori de guineea intr-un sac. Ca scaun avem o creanga pe care cineva a decis s-o marite la oras. Pe drum, desi camionul parea incarcat la maxim, se mai suie cativa oameni si sacii lor, tanti ne spune ca porcusorul gatit costa 20 de soles (22ron) dar ca deja e promis cuiva si, dupa 2 ore foarte lungi si insorite, ajungem in Cabanaconde.

Serpuim, maria ta

English Español