Dira & Chelu spre Capatul lumii

Machu Picchu

Mersul la Machu Picchu incepe cu o trezire la 3.30. Asta pentru ca pentru a prinde intrarea si la Huayna Picchu, un varf cu panorama de panorama, trebuie sa fii intre primii 400 de oameni care ajung la intrare. Ca sa faci asta poti fie sa fii la poarta de jos la 4-4.30 si sa urci o carare foarte abrupta, impreuna cu alti 200-300 de nebuni, timp de o ora, fie sa fii intre primii care stau la coada pentru autobuz (pe la 2-3), ca sa ajungi imediat dupa nebuni si sa prinzi locuri. Noi am mers, bineinteles, pe prima varianta.

300 de oameni suie in ritm sustinut ca sa ajunga primii la intrare, ca sa primeasca bilet sa urce dupa aia si la varful Huayna Picchu

La 4.30 e deja o mare coada, dar estimam ca sunt doar 250 de oameni in fata noastra. La 4.45 se da "startul". Se incepe cu o buluceala imensa, dar rapid se intra pe carare, care e lata doar de 1 om, asa ca lucrurile se reglementeaza un pic. Se merge repede, si pe intuneric procesiunea de oameni seriosi cu lanterne are ceva ritualic. Nu te poti opri sa bei apa ca ti-o ia lumea inainte, nu poti merge mai incet ca se protesteaza, dupa ceva vreme incep sa apara supermanii care depasesc pe latura, ca "si voi ati putea merge mai repede, si cararea e lata de 5 oameni, de ce nu mergeti". Cristi e singurul care are nerv si respiratie sa se ia de ei, fara vreun efect vizibil, poate doar a descurajat pe altii care incercau sa faca la fel. Incep sa renunte diversi oameni, ii intalnim semi-lati pe marginea cararii si ii incurajam sa continue. Chiar daca sunt ultimii vor prinde stampila magica daca reusesc sa urce intr-o ora. Intreaga afacere e demna de un studiu de antropologie.

Ne bucuram ca suntem relativ in forma si reusim sa suim cu grupul fara nicio pauza. Cararea cica are cam o ora juma´, dar cu motivatie si pe racoare se pare ca se poate si in sub o ora. Ajungem cu vreo 10 minute inainte de autobuze, ne stampilam biletul si se simte lipsa unui discurs in stil american: "Va multumim tuturor, ati fost un grup minunat, ati dat dovada de multa dedicare si suntem foarte mandri de timpul pe care l-ati realizat, sunteti in top 40%".

Yey, suntem in primii 400

Ne gasim un ghid, asteptam sa formeze un grup cu care sa mergem, si intram. Prima jumatate de ora nu facem mare lucru, poze turistice si asteptam rasaritul, pentru ca, dupa cum zice ghidul, "azi o sa fie rasaritul de soare". Asta spre deosebire de ieri, cand au fost nori si nu s-a vazut nimic. Sau ca la solstitiu, moment pentru care unii isi planuisera intreaga excursie, si a fost innorat.

Yupii

Poza pentru incalzit batranetile

Urmeaza niste explicatii despre cum a fost descoperit locul si ca suntem foarte norocosi sa fim aici. Ghidul e simpatic dar din cand in cand incearca sa creeze atmosfera si baga un ton plin de mister si miracol care ne cam seaca. Totusi, nimeni nu-i zice nimic, ca stim ca e greu sa zici aceeasi poezie in fiecare zi fara sa ai nici un fel de defect de vorbire.

Mort de entuziasm

Azi se vede rasaritul, bucurie mare

Pe aici am venit ieri

Coboram de la "casuta granicerului" in partea cu casele de locuit. Aici e ingramadeala mare si de-abia reusim sa ne auzim ghidul printre cele n-spe grupulete, fiecare cu explicatorul lui, care se chinuie sa se auda peste ceilalti. Aflam ca locul a fost plin de artifacte faine, pe care primii exploratori le-au luat cu ei in state. Asa ca ne ramane sa ne imaginam cum era pe vremuri dupa ce obiecte ne zice ghidul ca s-au gasit in fiecare loc.

Aflam ca imbinarile faine de pietre pe care le stiam noi sunt doar la temple. Casele simple sunt facute cu pietre tinute intre ele cu noroi. Oricum sunt tari Inca, tinand cont ca nu inventasera inca roata (ha!), au facut treaba buna. Mai primim niste explicatii despre studiile astronomice pe care le faceau aici, dar cum e o mare imbulzeala nu ne lamurim exact.

Poza de verificare

Clasica

Niste inca lucrand la ziduri

Ofranda pentru zei

Turul se termina dupa doua ore destul de obositoare in piata centrala, o parte joasa in care folosesc lame ca masini de tuns iarba. Foarte simpatice animalele. Ne odihnim un pic inainte de marea urcare la Huayna Picchu (muntele tanar) - inca o ora de maltratat muschiuletii care deja se plang dupa marsul vertical fortat de azi dimineata.

Partea buna e ca putem sa o luam incet si sa bem apa in voie, in timp ce toata lumea care coboara ne incurajeaza si ne spune ca merita efortul. Intr-adevar, sus e fain, se vad toate terasele, se vede vag si forma de condor cu capul in jos pe care ne-a aratat-o ghidul. Probabil trebuia sa mergem pe muntele numit Machu Picchu (muntele macho / matur), care-i pe partea cealalta, ca sa-l vedem cum trebuie.

Varful e plin de turisti, stam la coada sa ne facem poze, etc, dar e fain, nimic de zis. Salivam langa un tip care isi face tacticos un sendvis cu ton si rosii in fata unui paznic. Noi am cam crezut miile de afise cu "nu ai voie cu mancare" si ne-am strecurat doar cu juma´ de kil de stafide si alune in buzunare.

Daca te chinui, poti vedea un condor cu fundul in sus

El condor

Coborarea pe partea superioara este ametitoare, multe trepte inguste si abrupte. Hotaram ca Inca trebuie sa fi avut picioare foarte mici, pentru ca ale noastre nu intra nici puse de-a latul pe trepte. Ajungem repede la partea cu trepte late si abrupte, unde e mult mai usor, si hotaram sa ne intoarcem la camping. E deja 1, ceea ce inseamna ca suntem deja de 7 ore in complex, si desi ar mai fi de vizitat cateva puncte interesante nu mai avem energie.

Inca astia trebuie sa fi avut picioare foarte mici, treptele sunt minuscule

Deja ajungem la trepte largi

Pe aici?

Dupa o ora de coborat ajungem din nou la mormanele de gunoi care marcheaza poarta de intrare, continuam asa obositi si nespalati pana in oras unde facem alegerea salbatica de a ne lua pizza! Nu stim cum e restul mancarii in Aguas Calientes, dar mai rau nu cred ca se poate: pentru 35RON am primit o pizza medie (in meniu se chema "gigantica"), cu blat de la supermarket si ingrediente ieftine si nasoale deasupra. Noroc cu berea neagra care a mai dres situatia. Orasul asta pare construit, si reconstruit probabil in fiecare an dupa alunecarile de teren, pentru a jupui banii de pe gringos.

Din nou la civilizatie, la gunoaie

La plecare spre camping, aproape de intalnirea de oras, ne intalnim intamplator cu... Iago si Guido, amicii cu care ne-am vazut in fiecare seara pe traseul dinspre Choquequirao. De-abia au ajuns, Iago care e in bani merge sa-si ia bilet, Guido, zis si "rasta sin pasta" (rasta fara bani) planuieste sa se strecoare in mijlocul noptii fara sa plateasca. Le povestim epopeea suirii in mijlocul noptii si raman siderati, le zicem de preturile din oras si se intristeaza. Ii incurajam ca viata e totusi frumoasa si ne despartim. Pana ajung ei in camping noi vom fi, probabil, in mijlocul unor vise profunde despre Inca, acuaducturi si orase in forma de animale sacre care mananca pizza.

English Español