Dira & Chelu spre Capatul lumii

Spre Bolivia, via Puno

Dimineata ne gaseste pe amandoi cu durere de stomac, Irina mai incet ca luase pastile si Cristi proaspat in bransa, cu gaze la bord, scapand la ambele supape. Decidem sa plecam rapid din Cuzco spre Puno, cu speranta ca 7 ore petrecute intr-un autobuz fara buda ne vor forta stomacul sa-si revina la normal. Ajungem la terminal doar cu 10 minute inainte de ora oficiala de plecare, asa ca ne grabim si luam bilete de la primul ghiseu. Surpriza e ca tanti ne ia banii si se duce la alta firma sa ne ia bilete, dupa care ne trimite rapid la autobuz sa nu-l pierdem. Dupa ce autobuzul sta cam o jumatate de ora ca sa mai vina lume, ca nu era destula, de plictiseala ne uitam pe bilet: ne-au dat pana la Juliaca (50km inainte de unde cerusem) si pretul pe bilet e 25 in loc de 35. Alti oameni minunati in Peru.

Drumul e destul de fain si fara mari incidente, in afara de pauza de pisu, intr-un camp mare si cu vizibilitate extrem de buna. Prin urmare toata lumea trebuie sa faca in raza vizuala a celorlalti, si cea mai tare e o tanti care are o patura si-si face un fel de fusta sub acoperirea careia nu se vede nimic. Alta parte distractiva a drumului sunt vanzatorii ambulanti care sunt super organizati. Vanzatorii de paine sunt 3: unul urca painile gigantice in autobuz, unul deja le vinde, iar altul colectioneaza banii. La 2 sate dupa paine, urca o tanti cu un cos imens acoperit cu hartie maro si incepe fericita sa taie cu maceta la mielul dinauntru. Reuseste sa-l vanda cam pe tot in drumul pana la urmatorul sat. Recunoastem ca am contribuit si noi, cu toate ca eram cam praf cu digestia.

Drumul spre Puno

Dupa 7 ore, ajungem la apus in Puno, un oras mare si cu cladiri urate si neterminate (la fel ca toate orasele din Peru, de altfel), doar ca pe malul lacului Titicaca. Avem deja rezervare la un "lodge" fain (de fapt un hostal), recomandat de hostelul din Cusco, dar drumul pana acolo ne face sa nu ne prea placa orasul: tot felul de strazi mici si murdare, o piata in care se vand tot felul de chestii intr-o mizerie de nedescris si mirosuri diverse. Pe nici una din strazile de pe langa terminal nu scrie cum se cheama, noroc ca trebuie sa ajungem pe o strada mare pe care o stie toata lumea.

Moto, unul din tipurile de taxiuri din Puno

Apusul din terminal

Mars electoral

Ziua urmatoare ne prinde incercand sa obtinem viza de Bolivia, pentru care ne trebuie: copie dupa pasaport, copie dupa certificatul de vaccinare pentru febra galbena, copie dupa cererea de viza, itinerariu si, rezervare la un hotel in Bolivia. Partea cu rezervarea e foarte dificila daca mergi, ca noi, in Copacabana, pentru ca acolo hostelurile nu au net si nici un sistem automat/credibil de rezervari. Asa ca ne-am dus la consulat cu un email de la ceva gen gigel@hotmail.com in care scria "da, va confirm rezervarea" si cu inca o foaie scrisa de noi in care le promitem ca am rezervat la numarul de telefon 898989, si ca pot suna sa confirme. Lasam actele la 12, incrucisam degetele si, surprinzator, la 1 avem deja viza.

Sunt mii de centre de tiparit, imprimat, copiat, scris cd-uri/dvd-uri. Absolut toate au femei dezbracate pe afis

Palarii haioase in Puno

Machu Pizza

Examen proctologic

Bici, alt tip de taxi din Puno

Cu viza in dinti, plecam val vartej la insulele plutitoare imbarcati intr-un moto, cu speranta ca reusim sa ne intoarcem in timp util cat sa luam si un autobuz catre Bolivia si sa prindem vama deschisa. Zvonul e ca la 6 ora Peru-ului se inchide.

Insulele sunt absolut adorabile, exact cum le stiam din afisele turistice. Aterizam pe prima din ele, niste localnici ne explica cum se construiesc insulele si tot felul de detalii despre viata lor in cei 200 de metri patrati plutitori. Partea extrem de amuzanta e ca la sfarsit trei doamne ne canta cu voci subtiri despre viata lor, intai in aymara, apoi in quechua si spaniola, dupa care ne ureaza drum bun cu "Vamos a la playa / O o o o o"(x3) si termina stupid cu "Hasta la vista, baby". Foarte autentic!

In moto!

Insulele plutitoare

Reusim sa luam barca mai devreme decat turul nostru, care ramane sa faca pauza de masa pe insula principala, fugim la autogara si prindem ultimele locuri intr-un micro spre Bolivia la 16. Pentru a ne duce pana la granita ni se cere un pret cam maricel, noi bombanim in barba sistemul "jefuieste orice gringo prinzi" dupa care constatam ca toata lumea merge la granita, si toata lumea plateste, bombanind ceva mai sonor decat noi, acelasi pret mare. Aparent pun preturi mari pentru ca in Copacabana e mare sarbatoare (la Virgen de Copacabana intre 5 si 8 august, si ziua nationala a Boliviei pe 6 august) si stiu sigur ca plateste lumea.

Dupa vreo 4 ore, ajungem si la granita, unde e un haos de nedescris, balci si locuri in care se vinde mancare pe marginea strazii, un kilometru inainte de granita, iar pe strada mii de masini blocate. Cat pe ce sa ratam baraca in care se stampileaza actele de iesire din Peru, pentru ca localnicii pot trece fara nici un fel de acte si valul de oameni nu se opreste in vama. La vama nu ne intreaba nimic de sanatate, sunt doar fericiti ca avem deja viza si nu trebuie sa se frece cu noi. Inca un combi (dupa ce refuzam sa ne punem rucsacii peste doi copii din portbagajul unui taxi) si ajungem in Copacabana.

Pe drum, un tanc, in caz ca invadeaza bolivienii

La granita, aglomeratie mare. E mare fiesta in Copacabana, si pe 6 e si ziua nationala a Boliviei

Aici, cu toate ca suntem in Bolivia, aceleasi case neterminate in stil peruan si aceeasi imbulzeala de la frontiera. Reusim sa ne cazam la primul hostal din drum, care e mai scumput si unde ni se explica candid, relaxat si fara pic de consideratie, conceptul de apartheid. E un hostal sigur pentru ca nu primesc peruani, ca fura, si sa stam linisitit ca sunt numai "turisti" inauntru. Noi ne gandim ca daca vand camere private, cu cheie, ar trebui sa nu poata fura peruanii ca-n codru, chiar daca ar vrea, dar cum e tarziu, suntem obositi si cu stomacul in pioneze, ne decidem sa ramanem.

English Español