Dira & Chelu spre Capatul lumii

Buhuhu, drumul mortii, cica

Dupa virginute, ne hotaram sa plecam repede spre Santa Cruz, sa ne ducem vreo cateva saptamani intr-o jungla putin tranzitata de turisti, parcul national Noel Kempff Mercado. Din pacate, planul nostru care implica sa plecam la 4 de acasa, recuperam camera de la reparat, luam carne uscata de la Winston, luam pasapoartele de la migratii, iar apoi sa prindem autobuzul de 5, esueaza lamentabil din toate partile. La Winston e inchis, la camera au uitat sa conecteze un buton, iar la pasapoarte trebuie sa ne ducem fiecare personal.

Si, in drumul cu coada intre picioare inapoi spre internet cafe-ul unde am lasat-o pe Irina, dau peste... Iago, spaniolul cu care ne-am imprietenit in munti. Fericit, imi zice ca se duce a doua zi sa se dea cu bicicleta pe "drumul mortii", o sosea cu o singura banda, sapata in munte, pe care au avut loc pe vremuri mii de accidente rutiere si pe care acum se dau gringos la vale cu biciclete. Fericit ca am cu cine sa ma duc, fug la agentie si platesc cei 385 de bolivieni (200ron) pentru bicicleta si 165 (75 ron) pentru Irina sa vina in autobuz.

A doua zi, ne trezim la 6 si reusim cu greu sa ajungem la ora stabilita, 7, la agentie sa ne duca la micul dejun. Micul dejun american este de fapt o balarie cu gem si margarina. Suntem imbracati si imbarcati toti 16 gringos in doua combis si plecam la drum timp de o ora in acorduri de Manu Chao si Calle 13. Surprinzator de decenta muzica. Ajunsi sus, ne echipam, suntem instruiti sa fim atenti, ca e periculos, bla, bla, si plecam.

Urcam mult deasupra orasului, intr-o zona care acum 10-15 ani era acoperita cu zapada pe vremea asta

Asamblarea!

Cei trei fantastici: Cristi, Heather, Iago

Prima parte, de 26 de km, este pe asfalt ca sa ne invatam cu bicicleta. Mergem la vale ca niste robotei pe roti foarte frumos si repede si din cand in cand simt ca as vrea sa merg mai repede dar panta nu e destul de mare. Din pacate, drumul e fragmentat de opriri la controale ale politiei, opriri pentru explicatii, si opriri pentru a astepta oamenii din urma.

Primii 25 de km, pe asfalt, pentru ajustare

Valea se vede fain de tot

Dupa partea asfaltata, intram pe pietris, si deja devine mai interesant. Nu prea se mai poate frana serios pentru ca bicicleta derapeaza la fiecare atingere, iar daca iesi de pe urma rotilor de masina, e plin de pietris. Sunt cat pe ce sa cad de vreo doua ori franand la 45km/h pe pietris dar scap nevatamat. Ma tin tare in primii trei dar avantajul meu este de fiecare data redus la zero de alte mii de pauze pentru a astepta intarziatii. Grr, grr.

Dupa colt

Beach Biker

Ultimele 3 segmente le abordez ca un erou, si ma tin lipit de roata din spate a ghidului care fugea inainte sa faca poze trecatorilor asa ca trebuie sa cer poze separat fara sa fiu pe bicicleta. Fix inainte de final, sunt cat pe ce sa pierd conducerea din motive de panta de 5 grade. Din fericire, panta dureaza doar doua minute, si ajung primul la dus si piscinuta.

E rece

Una peste alta, drumul mortii este mai mult de speriat omul inainte. De fapt este o coborare interesanta intr-un peisaj frumos, la care nu trebuie sa te uiti. Singura posibilitate de probleme grave este sa te pierzi cu privirea in decor si sa pierzi controlul bicicletei.

English Español