Dira & Chelu spre Capatul lumii

San Ignacio de Velasco

Autobuzul spre San Ignacio este relativ praf. Incepem bine cumparand de la un vanzator ambulant niste pui negatit suficient. Continuam genial neputant sa dormim pentru ca scaunele sunt praf. Dupa ce se termina asfaltul, ni se face foarte somn, dar se face si foarte frig si noi suntem in pantaloni scurti si tricou, pentru ca ne-am gandit ca in jungla e cald. Dupa vreo cateva ore de dardait, un nene ne vede zgribuliti si ne imprumuta o patura cu care reusim sa ne acoperim capetele de curent.

Pauza de cina in autobuzul spre San Ignacio de Velasco

Mult fum de la jungla arsa. Au ars cam 80% din toata vegetatia

In fine, dupa 9 ore de zdruncinat si dardait ajungem in San Ignacio de Velasco, ultimul orasel si bastion al civilizatiei in drumul spre parc. Oraselul ne primeste cu o atmosfera de sfarsit de lume: case prapadite, drumurile neasfaltate acoperite cu praf caramiziu, sute de motociclete taxi peste tot, si aerul plin de fum. E perioada in care lumea da foc la padure ca sa faca noi campuri, sau se ard toate frunzele uscate cazute in perioada secetoasa. Si mai sunt si incendii ocazionale, din cauza imprudentei sau piromaniei, pe care nu le stinge nimeni, pentru ca tara nu are destule resurse sa trimita pompieri in zonele greu accesibile, iar oamenii nu se deranjeaza decat daca e sa le arda casa.

La 7am, ajungem in San Ignacio

Un oras foarte rosu si plin de fum

Ne cazam la doua strazi de unde a oprit autobuzul si facem un nani mic de recuperare. Ne trezim aproape sufocati de caldura si plecam sa cautam bilete pentru autobuzul de a doua zi catre La Florida. Lumea in general nu pare sa aiba habar de existenta autobuzului asta, dar toti ne trimit cu amabilitate de la companie la companie. Bine ca nu sunt prea departe unele de altele. In sfarsit gasim compania si ne luam bilete de la o tanti vesela ca deja mai sunt inca doi gringos in acelasi autobuz si ca daca ii cunoastem (un fel de... "Aaa, esti din Pitesti. Il stii pe Ionel?").

Pe una din cele cateva sute de motociclete taxi

Anestezie prin strangulare

Nimerim fix in ziua de fiesta

In continuare minunati de strazile exagerat de late si praful rosu de pe ele, gasim si o biserica de lemn langa o piata mare, si presupunem ca asta e centrul. Pare cam parasit si pe biserica scrie 1989 in loc de 1700 si ceva, dar ne gandim ca a fost restaurata.

Copil sub presiune

Bisericuta din ´89

Ne strecuram in clopotnita

Spre seara, dupa o incursiune esuata la linuxcenter, aflam ca este alt internet cafe in centru. Mergand in directia indicata, observam ca incepe asfaltul si casele sunt din ce in ce mai aranjate, iar dupa ceva timp, ajungem si la adevarata piata principala, si la adevarata biserica iezuita. Sincer, suntem putin tristi ca orasul nu e de fapt unde credeam noi, dar ne bucuram sa folosim internetul unde stam cam 6 ore, publicam vreo 8 posturi si pana la urma suntem dati afara ca "au bagat gaz" si nenea trebuia sa se duca sa tina rand.

Jocuri educative (GTA Vice City)

Participanti la trafic

In sfarsit ajungem si la adevarata biserica iezuita, dar cam tarziu

Lapicera = Creion

Dimineata urmatoare ne prezentam in statie regulamentar la 8.20 ca sa fim siguri ca prindem autobuzul de 9.00. Pe la 9.10 autobuzul nu a venit, dar toata lumea e relaxata, numai noi cu ochii pe ceas; deh, gringos. Pe la 9.30 Cristi o intreaba pe tanti de ce nu a venit autobuzul, tanti senina pune mana pe telefon, si se aude ceva gen "Alo? Unde esti? Hai ma Gigele, vino la servici, ca sunt toti pasagerii aici si asteapta autobuzul..." Pe la 10.30 plecam, si in 9 ore luuungi parcurgem cam 300km, pe un drum de pamant cu o singura banda dar multe gropi, si ajungem la La Florida, punctul de intrare in partea sudica a parcului.

Autobuzul catre La Florida, partea de sud a parcului Noel Kempff Mercado

Si-am incalecat pe-o roata...

Vacile arata foarte violent in zona asta

Satul Campamento (campingul)

English Español