Dira & Chelu spre Capatul lumii

Manastirile iezuite

Pe la 1700 au venit in Bolivia niste calugari iezuiti, pusi sa civilizeze triburile barbare din jungla. In contextul in care respectivii erau vanati cand de portughezii care explorau Brazilia, cand de spaniolii din Bolivia, calugarii au avut o strategie deosebita. Au venit cu pace, au invatat limba indigenilor, i-au vrajit cantandu-le la vioara si invatandu-i cum sa cante si ei. Pasul final a fost constuirea unor biserici grandioase, decorate spectaculos inauntru, care i-au lasat masca pe indigeni si au ajutat la convertirea lor fara probleme.

Bisericile astea sunt acum patrimoniu al umanitatii, pentru ca, spre deosebire de omonimele lor din restul Americii de Sud, au fost in functiune non stop, sunt inca intregi, si inca se pastreaza traditiile cu cantat muzica clasica.

Partea proasta e ca, daca nu ai masina, e destul de greu sa le vizitezi, pentru ca exista doar un autobuz pe zi. Cum vizitatul nu-ti ia mai mult de jumatate de ora, ar inseamna sa petreci restul zilei in cate un satul minuscul si in stare de permanenta siesta. Asa ca ne-am luat un taxi care ne-a dus rapid la doua din ele, dupa care am prins autobuzul pana la ultima. Acest autobuz, intre San Rafael si San Jose de Chiquitos, a fost cel mai fain drum de pana acum: soferul si aghiotantii super veseli au ascultat hiturile de vara ale anilor 90, iar noi am topait intr-una pe locurile noastre pe DJ Bobo, Vengaboys. Aveau si NumaNumaIei, dar din pacate i-au dat skip de fiecare data, cred ca era prea noua.

San Ignacio de Velasco

Aprozarul "La economica"

Moo?

San Rafael

Chinezul Primar

Veselie mare in autobuz. Avem muzica de plaja din anii '90: Vengaboys, DJ Bobo, etc

Ajunsi in San Jose pe la 8 seara, trebuie sa ardem gazul vreo 5 ore. Cateva le petrecem incercand sa gasim un internet cafe si chinuindu-ne vreo jumatate de ora sa incarcam gmail.

Orarul sosirilor. De plecat mai vedem

In asteptarea trenului in gara vedem foarte multi menoniti, un grup religios asemanator cu Amish, care se imbraca toti la fel, ca acum 300 de ani, nu folosesc prea mult din tehnologia moderna (desi merg cu trenul, beau Coca Cola si au calculatoare de buzunar), vorbesc germana si sunt toti subtiri, blonzi si cu pielea foarte alba. In mare parte au priviri pierdute si trasaturi suspecte, probabil datorate multelor generatii de facut puradei cu verisoarele. In Bolivia sunt foarte multi pentru ca li se permite sa nu dea copiii la scoala, ci sa-i invete ei, si statul le-a dat pamant intr-o regiune nasoala, unde au reusit nu numai sa supravietuiasca ci chiar sa prospere. Se pare ca tot laptele, iaurtul si branza din Santa Cruz sunt produse de ei.

Menoniti. Un fel de Amish locali

Pe la 11 ni se permite sa intram in cele 3 vagoane care deja erau in gara si fericiti ne ducem si ne alegem niste locuri bune. Dupa 10 minute aflam ca menonitii au cumparat cam toate biletele cu 5 minute inainte. Nasul ne asigura totusi ca in trenul care vine se va gasi ceva si pentru noi. Pe la 1:30 apare si trenul, si nasul ne rezolva prompt mutand niste oameni prin compartiment, fix inainte ca un politist sa ne dea jos ca nu avem bilet.

Trenul nostru a plecat pe la 1:30 si cu noroc am avut si locuri

Adormim instant, inainte ca trenul sa plece si pe la 3, ne trezim din motive de hurducaiala. Pe geam se vede o gara foarte familiara, cu niste banci foarte familiare. Dupa cateva secunde de nedumerire, observam ca se si numeste la fel ca gara de la care am plecat la 1:30. Se pare ca trenul s-a decis ca e frumos aici si s-a intors. Nestingheriti, adormim la loc si ne trezim pe la 7 ca sa aflam ca trenul a fost stricat azi noapte si in loc sa ajunga la 9, va ajunge cel mai devreme pe la 11. Pana la urma ajunge aproape la 12 reusind minunata performanta de a face 285km in 10 ore. Plop!

Din pacate suntem cu vreo 4 ore intarziere

Vanzatoare ambulante oficiale

In spaniola: actionati pedala. In engleza: pedalati la serviciu

Ferrocariles Orientales (Caile ferate ale Estului)

English Español